Homus Homini Lupus Est

Standard

DSCN0535Nu încăpeam în propria piele de bucurie cînd am coborît treptele autobusului. În sfîrşit… de mai bine de un an am rîvnit să ajung.. şi am ajuns. M-a cuprins o mîndrie că mi-am îndeplinit, probabil, unul din cele mai dorite scopuri din ultimul an. O mîndrie care avea să rămînă după gardul cu spini. Am stat în rînd după bilete aproape o jumătate de oră, care a părut de nimic în faţa celor aproape 33 de ore totale parcurse pînă am ajuns. Pînă am intrat nemijlocit pe teritoru, se putea de spus că era un loc destul de plăcut ochiului, cu multă verdeaţă, mulţi copaci pufoşi, bănci, pietriş decorativ. Dar asta era pînă.. Pînă la poarta Iadului pe pămînt, ce ne-a deschis larg porţile cu citatul cinic de întîmpinare „Arbeit Macht Frei” (din germană, Munca eliberează). Bucuria mea de pînă la avea să se amestece cu un gust de amărăciune şi jale ce m-a dus de mînă pînă încă 5 ore după ce am plecat. Era Auschwitz.. era cel mai mare lagăr de exterminare din perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Era cel mai mare cimitir şi un mormînt comun pentru aproape o naţiune întreagă. Este amintirea celui mai mare păcat şi celei mai mari ruşini ai omenirii. Ne-au întîlnit 170 hectare de tăcere şi durere. O durere de cap de parcă cineva îmi strîngea tîmplele în cleşti.. şi o durere sufletească.. pur şi simplu.. Camerele în care pe timp de război erau ţinuţi prizonierii s-au transformat în săli de expoziţii. Centrul camerelor era liber pentru trecere, însă pe ambele părţi a pereţilor se înşirau lucrurile prizonierilor. Erau despărţite de oameni doar de nişte pereţi din sticlă şi, privindu-le, aveam impresia că strigau ajutor. Şi hăinuţele copiilor.. şi papuceii aceeia micuţi cît jumătate de deget mi-au împlut ochii cu lacrimi. Acei papucei nu s-au mai întors la stăpîn.. ca şi restul cîteva sute de mii de perechi.. De o energie cu totul zguduitoare a fost camera unde se păstra părul. Pentru cei care nu cunosc, toţi prizonierii (indiferent de sex şi vîrstă) erau tunşi chel. Păi iată camera cu aproape 3 tone de păr omenesc m-a strivit. Nimic din ce rămînea de pe urma prizonierilor nu se irosea: din păr se făcea aţă, dinţii din aur se se smulgeau şi se topeau şi se făceau bijuterii pe care adepţii regimului fascist le purtau cu mîndrie… cenuşa ce rămînea de pe urma arderii cadavrelor se folosea în agricultură în calitate de îngăşăminte… Ghidul care, pînă la moment, nu făcuse aproape nici o pauză, ne-a trecut prin cameră într-o linişte mortală. Doar sticla ce despărţea Citește restul acestei intrări

Tata îmi spunea..

Standard

20070430002500_father_daughter_1Tatălui meu i-au dat lacrimile cînd şi-a amintit că peste puţin mai mult de o lună va fi balul de absolvire… a facultăţii… Că plec, în fiecare dimineaţă, la servici şi că, în mare parte, poate spune că sunt deja independentă. Privind înapoi nici nu-mi dau seama cînd a zburat timpul şi nici tata nu realizează. Tata încă mă întreabă la cît să mă trezească dimineaţa următoare ca să nu întîrzii la şcoală, chiar dacă sunt 4 ani de cînd piciorul meu nu i-a păşit pragul. Probabil că nimeni nu pierde noţiunea timpului mai mult decît un tată care nu are decît o singură fiică. Şi cum îmi tresare inima cînd îmi spune să am grijă cum trec strada cînd merg să cumpăr pîine.. şi mă sună de fiecare dată cînd mă reţin să se încredinţeze că e totul bine. Iată în aşa momente minore, pe care tata le face deja involuntar, eu îl iubesc şi mai mult.. şi îmi amintesc lecţiile de viaţă pe care mi le dădea cînd mă gîndeam la zburdatul pe afară şi scrînciob – lecţii pe care zilele de astăzi mi le repetă în minte şi mă păzesc de multe greşeli pe care, probabil, le-aş fi făcut de nu era tata. El îmi spunea că merit tot ce e mai bun, că merit frumuseţi morale şi spirituale şi să nu cred, în nici într-un caz, că frumuseţea materială poate fi cu adevărat frumoasă. Tata îmi spunea că atunci cînd voi fi mare, voi fi, în primul rînd, femeie. Şi că, anume din această cauză, trebuie să mă fac respectată. Nu trebuie să fiu mofturoasă, cu aere.. trebuie să spun ce cred atunci cînd trebuie şi să am suficient tact ca să pot tăcea şi asculta. Trebuie să am cuvîntul meu şi să nu plec capul în faţa celor ce vor să o fac, ci doar în faţa celor care merită şi au dreptate. Tata m-a învăţat că banii sunt un bun sclav dar niciodată nu trebuie să devină stăpîul meu, aşa că banii vor lucra pentru mine, nu eu pentru bani. Că nici un bărbat nu va face din mine o cîrpă de şters picioarele şi că, pentru a mă simţi frumoasă, nu am nevoie să mi-o spună un bărbat. El m-a învăţat că viaţa nu este uşoară şi că îmi va pune multe piedici şi, anume pentru că sunt femeie, îmi va fi mai greu să le depăşesc. Pentru că, deşi tata educa în mine un caracter de fier, natura şi-a spus cuvîntul cînd m-a făcut slabă. De la tata am moştenit dragostea enormă pentru animale. Pentru că el m-a învăţat că despre om vorbeşte atitudinea sa faţă de cei mai slabi; faţă de cei ce nu pot face nimic pentru el. Iar viaţa nu va fi tot timpul un curcubeu luminos.. dar este totuşi un dar. Îmi spunea că voi cîştiga şi voi pierde şi ambele trebuie făcute cu demnitate. M-a învăţat tata că după cea mai rece iarnă vine o vară darnică în soare iar noaptea, chiar şi fără lună, este alungată de dimineaţa lumioasă. Şi îmi spunea că există, cel puţin, trei persoane pe care pot să mă bazez necondiţionat – eu însumi şi părinţii mei.. că, chiar dacă eu aş vrea să schimb multe în mine, sunt frumoasă aşa cum sunt iar acel care mă va accepta fără să vrea să mă schimbe, este demn de respect şi de dragostea mea.

 

Tata îmi spunea că, deşi vom avea momente de ciudă şi certuri, el nu mă va iubi mai puţin şi, chiar dacă, a doua zi, eu încă voi fi suprată, el oricum va avea grijă să mă trezească dimineaţa ca să nu întîrzii la şcoală…

 

Despre Ele..

Standard

1477337_c7f9b073Pentru că plouă astăzi. Toată ziua. Mărunt. Rece. Haotic. Sau poate nu ştiu de ce şi pentru ce. Pur şi simplu, asta este. Şi îmi este dor de Ele, aşa cum erau. Şi aş vrea să uit de Ele dar nu pot. Încă le ţin minte culoarea. Erau verzi ca iarba crudă de pe cele mai frumoase şi îngrijite poieniţe. Pînă în momentul în care şi-au pus costum negru, sever, şi au plecat, purtînd trandafiri în mîini. Le-am tot strigat.. le-am tot chemat înapoi.. Le-am căutat zi şi noapte; în zile cu soare şi în zile ploioase, precum cea de azi; le-am căutat în nopţi senine şi în nopţile furioase ce nu doreau să-mi arate nici măcar o stea pe cer.  Iar ochii mei văd cum se luptă cele ce, undeva, în depărtare, radiază de un alb imaculat cu fantoma celor ce aveau trandafiri; cum se zădără unele pe altele, cum se supără.. Ochii mei se întorc şi văd cei 90 de km ce le-au alungat şi nu le vine să creadă. Ochii mei îşi închipuiau o altă limită pentru Ele.. nici măcar de atîta nu au avut parte.. Tot ochii văd două mîini care au stat spînzurate, neputincioase în faţa Lor, atîrnîndu-şi toată greutatea roşie ce se scurgea prin vene către vîrfurile degetelor. Cu ajutorul la aceleaşi două mîini îşi menţine viaţa întregul organism – îl hrănesc şi îi dau de băut. Dar nu Le pot întoarce.. Ele au plecat şi s-au pierdut şi înapoi nu mai vin…

Despre bărbăţie SAU Caut Domnişoara în rochie roşie

Standard

financial-funny-kiss-on-a-date-386937

Cît de iraţională pare lumea cînd gîndeşti la rece. Deşi nu ăsta este scopul meu.. prefer să nu gîndesc la rece şi să văd frumosul nu doar cu inima, ci şi cu creierul. Ăsta îl vede mai greu, deoarece gîndeşte. Şi cît de iraţionali şi copilăroşi sunt, într-un final, bărbaţii. Deşi apreciez mult modul lor de a gîndi şi simplitatea logicii de care raţiunea noastră feminină este lipsită cu desăvîrşire (căci, să recunoaştem, fetelor – ne place să vedem lucrurile mai importante decît sunt într-adevăr, să vedem kilograme în plus acolo unde ele nu sunt şi produse cosmetice acolo unde trebuie să fie naturaleţe), un lucru îl observ cu anii şi tot nu reuşesc să-i prind esenţa. Pînă la urmă, nu-i atît de greu să curtezi o fată, deşi tot aud băieţii cum se plîng căci au şi ei tremuricii lor şi, probabil, li se strînge şi lor stomacul atunci cînd vad fata potrivită, dar ei au privilegiul de a aparţine sexului opus. Şi nu degeaba le-a dat testosteron mama natură – ca să fie mai îndrăzneţi decît fetele. La ziua de astăzi nu ar fi nimic stînjenitor dacă o fată ar face acel prim pas, dar se pierde magia curtării şi… nu aşa trebuie să fie.. probabil în asta ar fi diferenţa dintre un băiat şi un bărbat. Din păcate, astăzi au rămas puţini. Şi se reduce totul, ghici, la materialism. S-a obişnuit să se creadă într-un mod absurd de eronat că dacă n-ai bani, mai bine nici nu te băga. Se pune accentul pe lucruri reci, absolut inutile, pe trandafiri scumpi, pe bijuterii.. Şi cît de plăcut este cînd cel care te ţine de mînă îţi aduce la fereastră o floare pe care tocmai a rupt-o dintr-o grădină. Sau chiar la o plimbare prin parcul de seară o rupe din mers. Pentru că astea sunt impulsuri iar impulsurile sunt mai sincere şi mai curate decît orice planuri. Mi se face trist, jale, scîrbă de băieţii care se plîng că este greu să curtezi o fată sau că a cunoscut-o dar nu o poate găsi, sau şi mai rău Citește restul acestei intrări

Bună dimineaţa, Soare!

Standard

balloon_in_sky-wide-1280x1024

Pentru soare, pentru oameni, întuneric.. am făcut ochişori, deci bună dimineaţa, Dimineaţă! Astăzi eşti mai frumoasă ca niciodată. Şi cu fiecare zi devii tot mai dorită. Că doar tu simbolizezi începutul şi speranţa că se va reuşi astăzi ce nu s-a reuşit ieri. Anume tu mă aduci în faţa oglinzii şi mă faci să mă bucur de zîmbetul meu. Datorită ţie încalţ tocuri şi-mi fac paşii să răsune, oriunde aş călca. Şi acum că mîndra primăvară îşi revendică drepturile, chiar mă bucuri cînd mă trezesc şi deja e lumină afară. Totuşi ai tu un şarm aparte, chiar dacă vii un pic cam devreme, dar pentru faptul că îmi dăruieşti atîta dispoziţie şi împlinire, te iert. Pentru că inima bate cu noi forţe. Şi chiar dacă sunt somnoroasă şi aş mai trîndăvi în pat, mă bucur că vii neîntîrziat şi mă ridici încetişor şi răbdător precum o mamă îşi ridică copilaşul cînd învaţă primii paşi. Dacă tu mă iubeşti şi continui să-ţi faci apariţia în fiecare zi, ce motive aş avea eu să te urăsc? Exact, aşa că Bună dimineaţa, şi ziua să fie bună şi ea! O fi bună şi noaptea pentru că în întuneric poţi vedea ceea ce nu se vede la lumină şi nu-ţi este frică de atingerea sufletelor şi corpurilor goale… dar cîtă tandreţe are prima rază de soare ce dă buzna în oraşul ascuns în noapte – e atît de frumosul oraşul la orele matinale.. e atît de frumos oraşul fără oameni şi maşini.. e atît de curat aerul scăldat în albastrul senin al dimineţilor pline de rouă. Dimineaţa e frumoasă anume pentru faptul că apare atunci cînd nu mai rămîn cuvinte, în general, şi cuvinte ascunse, înnăbuşite, cînd Citește restul acestei intrări

Venin

Standard

Zhenskiy-siluet(oboibox.ru)

Vreau să-ţi fac cunoşinţă cu Ea. Am să-ţi-o prezint pe cea care-ţi luminează zilele şi care, după cum crezi, este raţiunea ta de a trăi. Ea îşi împarte patul cu tine pentru că tu îţi împarţi veniturile cu ea şi nu îţi cere nimic – este o neruşinată; nu are aproape nimic dar îi place viaţa frumoasă, luxoasă.. Femeie ingrată, scumpă iar mîine se va trezi în alt pat, chiar dacă te va visa pe tine. Femeie a nimănui. Femeie a tuturor. Am să-ţi-o prezint pe cea care îţi jură iubire veşnică şi care, pentru a zbura pînă la culmile cerului, nu se mai uită la cei ce calcă pămîntul. Îţi va spune că te va iubi pînă la moarte! Şi te va scălda în săruturi şi îţi va dărui corpul său iar cînd te va termina, cînd te va sorbi ca pe o ultimă picătură de vin scump, altul va fi cel care va primi aceleaşi probe de dragoste. Fă cunoştinţă! Ea te otrăveşte puţin cu puţin – îţi toarnă venin de al său în cafeaua de dimineaţă şi în sufletul tău neatins sau prea obosit de căutări – cea care nu-şi va găsi niciodată viitorul pentru că îşi neagă trecutul. Pentru că urmează destinaţia unui drum greşit din start. Ea este rea. Face rău. Nu iubeşte. Are venin pe buze. Mîngîierile ei sunt insulte pentru inima ta – ea ţi-o joacă pe degete. Să-ţi spun ce va fi mai departe? Ea te va ridica pînă în cerurile în care crede ea că zboară şi, de acolo de unde începe viaţa, te va arunca mai jos de poalele de unde te-a luat. Şi nu te vei ridica mult timp – aşa şi vei rămîne culcat cu faţa în sus, spre ea, privind-o de jos cu mîinile întinse ca un crucificat. Îi va fi indiferent ce faci acolo jos, tu, un simplu bărbat, muritor de rînd. Dînsa nu mai merge la biserică să se roage pentru ale sale treizeci de mii de păcate pentru că, atunci cînd vine vorba de bani, inima i se dă în lături. Din păcate, ori ai imunitate să-i simţi veninul şi să-i rezişti, ori devii dependent şi martir şi vei cerşi, cu timpul, doze tot mai mari – iar ea te va milui, uneori, şi îţi va mai arunca clipe de atenţie cu titlu de pomană. Ea îţi va înlocui zahărul şi sarea, îţi va fi durere de cap şi pastila care o va alunga – o bandă din catifea neagră care îţi leagă ochii şi îi ţine în întuneric şi îţi tot toarnă venin în sînge. Ca o boală incurabilă ce se răspîndeşte imediat prin întregul organism şi te usucă ca pe un arbore de mii de secole. Ferice de cel care va găsi putere să smulgă acest spin cu tot cu rădăcină iar cel care nu – …

Mama

Standard

2582413576_9ce86bf407

 

Nimic mai sacru pe acest pămînt. Şi, nici măcar, dincolo de el. În aceste patru litere puse la un loc se întruchipează sentimente de care numai ea este capabilă. Ea este Mama.. Ea este purtătoarea a celei mai mari supra-puteri şi a celei mai curate şi dezinetersate iubiri. Cea care mă cunoaşte mai bine decît mă cunosc eu însumi şi care ştie răspunsul dinainte ca întrebarea să apară. Ea este Îngerul meu păzitor!.. Niciodată nu ne întrebăm ce face oare de are mereu puteri  să ne vină în ajutor; cît de mare şi încăpătoare este inima unei mame de ne iartă orice pacoste şi suntem cei mai buni pentru ea. Şi ne dăm seama cît valorează abia atunci cînd nu mai poate să o facă. Nu am nevoie de o zi marcată cu roşu în calendar pentru a-i spune cît de mult o iubesc.. Şi n-am să obosesc vreodată să-i mulţumesc că, atunci cînd nu avea minimă siguranţă în ziua de mîine iar tata, cu arma în mînă, vărsa sînge în mijloc de război, ea nu a renunţat la dorinţa de a fi mamă şi a luptat şi ea pentru acest vis. Tot mama a avut grijă de tata cînd s-a întors acasă şi tot ea ne ridica pe ambii cînd ne împiedicam şi cădeam. Şi continuă să o facă şi astăzi, cu aceeaşi tărie, cu aceeaşi gingăşie şi feminitate şi ar fi, cel puţin, barbar să ne amintim să-i mulţumim doar la o anumită ocazie! Cînd vorbesc cu ea mă simt de parcă aş intra în biserică – devin o persoană mai bună pentru că, orice s-ar întîmpla, ea nu mă va lăsa să cad şi va fi mereu acolo ca să mă prindă. Numai mama ştie care colţişor de suflet mă doare şi atunci pe ea o doare sufletul întreg. Dar îmi zîmbeşte şi mă îmbrăţisează şi îmi spune că va fi bine. Ea a avut Citește restul acestei intrări

Cîntec femeiesc

Standard

1468738_586985854702495_1925438266_nAşa e mama şi a fost bunica.
Aşa suntem femei lîngă femei.
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica,
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme.
Ei încurcînd ce ele limpezesc;
Ei numai tălpi şi ele numai palme –
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbîndu-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atîţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer,
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede:
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Cînd cad, îmbatrînesc şi nu mai pot…

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mîine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decît curat şi, uneori, copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi…
Ce-i greu cu noi, femeile, în viaţă,
Dar e şi imposibil fără noi…

Adrian Păunescu

Revedere

Standard

1289662339_x_ea23ecac

Eram în maşină şi eram noi trei. Un pic atipic.. de regulă, eram numai noi doi – tu la volan, fumai. Eu alături, în siguranţă lîngă tine, priveam peste geam, apoi te priveam pe tine şi mă cuprindea o linişte că eşti alături şi nici nu era nevoie să-ţi spun ceva pentru că tu şi singur ştiai. Ori era invers – eu la volan, străduindu-mă să conduc bine ca tu să te simţi în siguranţă iar tu alături, fumai şi te simţeai măgulit că eu mă strădui să-ţi ascult indicaţiile. Şi cuvintele erau în plus pentru că eu şi fără ele ştiam că mă vei ruga să mai facem un cerc împrejurul oraşului adormit de nopţile calde văratice, chiar dacă te încorda modul meu de a conduce.. îmi ajungea o licărire a ochilor tăi verzi. Acum nu a fost aşa. Acum eram trei. Era tata la volan, fuma. Tu stăteai alături, fumai. Eu eram culcată pe bancheta din spate, cu faţa spre voi. Încercam să ţin ochii deschişi şi mintea clară ca să aud măcar o fărîmă din confesiunile tale tatălui meu, dar somnul s-a dovedit a fi foarte mişel şi laş şi s-a strecurat totuşi şi îmi fura încet şi lacom din luciditate. Mă legană grijuliu şi mă ademenea şi oricît nu încercam să lupt, simţeam că bătălia e mai mult pierdută decît cîştigată, dar încă mai auzeam ecourile vocilor din maşină. Aşa am şi rămas în stare intermediară între somn şi realitate, cînd tata a parcat în faţa casei:

– Mă întorc imediat! a spus el calm. Iau ce am de luat şi mergem mai departe. Şi a ieşit repede din maşină, ca şi cum se grăbea să ne lase singuri. De parcă ar fi ştiut că ai să-mi spui ceva iar urechile lui nu sunt destinate să audă asta.

Iar tu fumai în continuare. Calm, îngîndurat, tăcut, priveai peste geam cum alerga vîntul printre frunzele plopilor din curtea casei noastre. Şi tot aşa Citește restul acestei intrări

Povestea vieţii de student: Update

Standard

graduate baby

Au trecut, acuşica, 4 toamne de cînd am păşit pragul facultăţii iar eu aşa şi nu reuşesc să prind ideea că doar o iarnă şi o primăvară mă desparte de diplomă. Mult dorita diplomă. Mult aşteptata diplomă… Nda.. Am decis să fac un update poveştii mele de student căci, prima şi ultima, pînă în prezent, a fost scrisă cu fluturaşi în stomac, la început de cale, cînd totul părea atît de viu şi cu sens. Viaţa de student, pînă la urmă, s-a dovedit a fi una foarte schimbătoare – liniştită ca marea imensă care te atrage şi-ţi taie răsuflarea şi tot ca marea de zbuciumată cînd se simte deranjată. Veselă, în primul rînd, pentru facultatea nu e doar o facultate prestigioasă din ţară care îţi oferă o bază cognitivă, ci şi un suport dur adunat în cîţiva oameni în care vezi o licărire atunci cînd te inundă bezna. Sunt oameni care te fac să rîzi atunci cînd sufletul îţi plînge. Sunt oameni cărora nu voi obosi niciodată să le mulţumesc pentru că au fost alături atunci cînd viaţa îmi părea străină şi nu au cerut nimic în schimb. Oameni care m-au sunat la 4 dimineaţa înainte de examen şi căutau încurajare – mulţumesc pentru încredere; pentru că mi-ai sunat mie, nu altcuiva! Multe s-au schimbat de la admitere – cu siguranţă! Ne certam, ne împăcam, ne iritam reciproc, chiar dacă nu spuneam şi apoi iar bucuram de revedere. Acum suntem mai maturi, mai logici, mai reţinuţi, mai trişti… Acum căutăm scuze de ce nu ne-am văzut în loc să căutăm motive să ne vedem. Suntem la fel de obosiţi la finele zilei însă nu ştiu pe cît e de plăcută oboseala. Pereţii facultăţii ne-au văzut crescînd, pe bune. Pentru că ceea ce eram înainte de facultate eram doar nişte ciudăţenii naive care făceau profii să rîdă cu idei maximaliste, cu lupte pentru idee, cu lupte pentru ceva ce, într-un final, se dovedea a fi nesemnificativ, din păcate. Băncile facultăţii, educînd în noi tăcerea şi raţiunea, au avut grijă să omoare, puţin cu puţin, copilaşii din noi. E meritul nostru că am luptat şi i-am păstrat, dar nu tuturor le-a reuşit. Sunt în anul IV al Facultăţii de Drept. Rareori port ghetuţe şi tricouri – tocurile şi costumele le-au ghemuit pe toate unde pe rafturile dulapului meu şi povestea continuă. Totuşi, facultatea m-a învăţat multe lucruri şi s-a dovedit a fi o şcoală a vieţii – în sens direct şi fără conotaţii banale care, de obicei, sunt atribuite acestei expresii. Mă bucur, totuşi, că trecînd prin greutăţi, n-am încetat să zîmbesc. Pentru că, văzînd cum se încăpăţinează lumea să-mi îngroapre bucuriile şi speranţele care, în ciuda la toate maltratările, au supravieţuit, eu, din principiu, zîmbeam mai larg. Mă bucur că, Citește restul acestei intrări