Noaptea devreme..

Era uscat şi frig afară. Încă simt cum mă dureau muşchii feţei cînd mergeam împotriva vîntului.

Defapt, nu era aşa de straşnic pentru că mă simţeam odihnită şi împlinită şi mai important nu era nimic. Asimilam perfect că excesul de oboseală poate provoca scene la fel de deplorabile ca şi excesul de curaj, deci am decis că termin cu asta.. cu ambele.. pentru că de la sublim la ridicol nu e decît un singur pas! Am aruncat, intenţionat, un  „Voi fi bine, nu-ţi fă griji!”.. asta aţi vrut să auziţi de la mine? Asta aţi auzit. Acum trebuie să fac să se audă ceea ce nu s-ar fi vrut de mult timp, dar răzbunarea e un desert mult prea dulce pentru a nu fi savurat. Ştiu că nu e bine dar nu m-am abţinut şi mi-am luat acest drog. Noaptea stăteam ghemuită în colţ de pat şi urmăream jocul luminiţelor de afară pe chipul meu… alergau una după alta sub bătăile ritmului din căştile mele şi mirosul abia desluşit de primăvară. Crengile copacului îmi băteau în fereastră, scîrţîiau pe sticlă şi mă supravegheau – pe ghemuita din colţul patului. Primăvară ipocrită.. vii la mine cu o presupusă căldură şi glod pe străzi. Mă faci să nu ştiu ce haină să i-au cu mine pentru că eşti făţarnică şi schimbătoare. În sfîrşit, aud cum vine liniştea în vizită. Încă o ipocrită care pleacă atunci cînd am cea mai mare nevoie de ea, şi totuşi, de fiecare dată, o primesc bucuroasă înapoi. Nefăcînd niminc, îmi lasă nervii sîngerînd şi genele umede. Mi s-a părut, brusc, că bezna de afară va sparge fereastra şi-mi va inunda camera.. şi mă voi îneca în ea ca în cerneală.. de aia am închis fereastra mai bine. A doua zi dimineaţa soarele m-a dat jos din pat iar strigătele fericite ale copiilor de afară mi-au amintit cît de mult aşteptam primăvara cînd eram copil. Am dat fuga la magazin, mi-am cumpărat îngheţata preferată de cînd mă ţin minte şi, făcîndu-mi loc pe banca din faţa casei, savuram gustul rece şi dulce ale celor mai frumoase momente din viaţa mea. Au îmbătrînit copacii de pe care am căzut; au tăiat nucul vecin de unde furam nuci; a trecut rana de pe genunchiul meu, de cînd am căzut de pe scara din podul bunicii.. dar mi-a rămas cicatrice, ca amintire.. Priveşte, cît de frumoasă e viaţa şi cît de copii am rămas în suflet – ne bucurăm de o simplă îngheţată! Chiar dacă ne încăpăţinăm să o complicăm, ea tot simplă rămîne, şi tot o copilărie înaintată.. pentru că maturitatea miroase foarte banal – a parfum scump, iar copilăria miroase inocent şi dulce – a vanilie şi caramelă. E ciudat cum noaptea îţi zdruncină gîndurile sufletului – cînd întunerecul te macină şi te pisează şi, dimineaţa, eşti un alt om.. sau poate tot acelaşi, dar încălzit de bucuria celor din jur..