Început de umbră..

Să vezi cum văd nimicuri, chiar dacă tu, probabil, ai vrea să nu le pot vedea.. te prind şi tu te prinzi şi întorci privirea, sau poate mă priveşti insistent, direct şi sfidant în ochi şi mă determini să privesc în altă parte. De ai vedea cum despic firul în patru, încercînd să găsesc vreo explicaţie şi unica ce-mi reuşeşte este dorinţa să pun capăt la toate astea şi să nu mai vreau să te văd suficient timp ca să-mi treacă căldura din vîrful capului. Stăteai foarte bine şi comod în mintea mea, acolo unde te aşezasem eu, fără să ocupi prea mult loc.. nu-l ocupi nici acum, dar începe să nu-ţi placă unde stai la moment şi cauţi un alt loc.. mai lîngă frunte, mai aproape de ochi. Nu e bine. Nu-mi place. Stai acolo, că stai bine! De tine vreau să mă unească doar firul gîndului întîmplător; să hoinăresc eu pe drumul meu şi tu pe drumul tău, fără intersecţii şi semafoare.. sau poate aş vrea să traversez, pentru un moment, strada, să văd cum arată din partea opusă.. unde, e mai mult ca probabil, să nu mă aştepte nimeni şi nu sunt sigură că vreau să traversez o stradă întreagă pentru asta. S-ar putea ca nici tu să nu vrei o intrusă pe strada ta, unde baţi aceleaşi cărări, foarte bine cunoscute.. pentru ce una nouă dacă nu ştii unde duce.. sunt de acord cu tine! Nu încerca să descifrezi ce am vrut să spun sau din ce motiv s-au intersectat privirile, cum nu ai făcut-o pînă acum sau, poate, nu-mi arăţi că ai făcut-o; ar fi mai bine să nu ştiu – nu-ţi complica viaţa aşa cum îmi place mie să o fac. Priveşte-mă, mai bine, aşa cum te-ai deprins să-mi vezi trăsăturile feţei şi gesturile de fiecare zi şi nu-mi vedea acel germene de strigăt care încearcă să încolţească înăuntru – nu trebuie! Acum, cît încă încearcă, voi încerca şi eu să-l sugrum şi nu voi spune nimănui cît de neruşinat îţi mişti paşii lenţi printre visele mele alb-negru iar ziua te opreşti. Opreşte-te şi noaptea şi lasă-mă să vreau să adorm şi să mă bucur de ceea ce văd cu ochii închişi, chiar şi dimineaţa. Vreau să-ţi captez seninul din ochi, acele 2 cioburi de cer şi să nu fie influienţat întrunerecul din ochii mei, cum nici nu a fost scurt timp pînă acum. Întoarce-te, te rog, pe raftul unde stăteai şi dispari din faţa mea atunci cînd ascult melodii triste..

O viaţă nu costă nimic. Nimic nu valorează cît o viaţă!

A trăi înseamnă să crezi şi să speri.. fiecare viaţă este un miracol! Un miracol.. care trebuie preţuit ca atare şi, totodată, privit ca o joacă, deoarece, atunci cînd o înfrunţi cu toată gravitatea cerută de problemele şi speranţele ei, devine îngrozitoare. Trebuie trăită din plin, pentru a putea fi suportabilă deoarece, dacă este analizată, despuiată şi jupuiată de gîndire, filozofie, regrete şi ipoteze – abisul se dovedeşte a fi fără margini iar disperarea îşi adînceşte spinii în suflet. Da, este dură (nu cunosc un om pentru care viaţa să se fi dovedit o prelungită bucată de catifea), dar trebuie trăită şi acceptată aşa cum este. Este bine cunoscut faptul că organismul uman este unul dintre cele mai sensibile din natură şi, prin urmare, nu costă nimic a-i curma existenţa. La urma urmei, să distrugi o viaţă e un fleac pe lîngă a o construi, dar nu e mai puţin adevărat şi faptul că valoarea supremă în lume este (ghici) viaţa. De cele mai dese ori, nu preţuim ceea ce avem la moment şi estimăm valoarea adevărată doar cînd suntem pe cale de a pierde ceva; oamenii, la rîndul lor, pot fi imediat şi uşor apreciaţi de îndată ce păşesc pe tărîmul dificultăţilor. Unii luptă şi trăiesc, alţii se plîng şi pleacă iar ceilalţi plîng şi trăiesc.. Oricare obstacole şi piedici nu ar interveni în timp ce ne jucăm rolurile pe scena vieţii, sunt menite să ne întărească, chiar dacă provoacă, uneori, dorinţa, de a părăsi piesa. Nu trebuie, pentru nimic în lume, să cedăm rolul nostru pentru că,